Loialitatea în Leadership: Când loialitatea devine o formă de egoism profesional
În unele organizații, loialitatea față de firmă a devenit o medalie imaginară pe care unii, o poartă cu mândrie chiar și atunci când costul ei este viața personală. Vedem angajați care muncesc fără oprire, care răspund la e-mailuri noaptea, care spun „da” la orice sarcină indiferent de context. Și de multe ori, aceștia sunt promovați, lăudați sau dați ca exemplu. Dar ne-am întrebat vreodată ce fel de cultură construiesc acești oameni? Ce așteptări nerealiste stabilesc ei, indirect, pentru colegii lor?
Doar că acest comportament nu este sustenabil și nici nu este moral. Nu este un act de curaj să îți sacrifici complet familia, relațiile și sănătatea pentru un angajator. Aceasta este mai degrabă, o formă subtilă de egoism mascat în ambiție.
Un angajat care își justifică fiecare alegere prin „asta este datoria mea față de firmă”, dar își ignoră complet responsabilitatea față de propria familie, nu este un model de urmat. Dimpotrivă, un astfel de om, dacă ajunge lider, nu va avea capacitatea de a empatiza. Acesta-i va cere echipei sale același sacrificiu pe care el l-a făcut, va promova suferința ca etalon de performanță și va pune presiune continuă pe cei care nu vor sau nu pot să joace acest joc.
Loialitatea în Leadership: când excesul de muncă devine o normă
Paradoxal, angajații care muncesc neîntrerupt, care aleg să stea peste program sau să renunțe la weekenduri, par adesea exemple de dedicare. Însă realitatea este mai nuanțată: acest comportament stabilește o normă tăcută, la care ceilalți ajung să se raporteze. Și astfel, se produce o presiune colectivă.
Cei care nu pot sau nu vor să-și sacrifice viața personală ajung să fie percepuți ca mai puțin loiali, mai puțin ambițioși sau chiar problematici. Astfel, sistemul, fără să o recunoască deschis, recompensează dezechilibrul și ignoră empatia, echilibrul sau maturitatea personală.
Iar în acest fel, cei care aleg să-și trăiască viața în mod echilibrat ajung, nedrept, defavorizați.
Sacrificiul nu e același lucru cu distorsionarea valorilor
Da, uneori e nevoie de sacrificii. Uneori ne relocăm pentru o oportunitate. Uneori muncim mai mult într-un proiect important. Dar asta nu înseamnă să ne abandonăm familia sau valorile personale.
Dacă o mutare profesională îți obligă copiii să renunțe la școala unde sunt fericiți, iar partenerul de viață să-și piardă un loc de muncă stabil și bine plătit, asta nu este loialitate față de firmă. Este egoism mascat în ambiție.
Și, într-un mod ironic, un astfel de comportament devine un indiciu de neîncredere profesională: dacă cineva e dispus să fie nedrept cu propria familie, de ce ar fi drept cu mine, ca lider? Cum aș putea avea încredere în cineva care își pune propriile nevoi înainte nevoilor familiei?
Loialitatea în Leadership: busolă morală sau probă de rezistență
Un lider care confundă loialitatea cu sacrificiul necondiționat va reproduce aceeași cultură a epuizării. Acesta va construi echipe care nu îndrăznesc să spună „nu”, care confundă oboseala cu eficiența și care cred că valoarea lor este direct proporțională cu cât suferă.
Dar leadership-ul matur nu se măsoară prin numărul de ore muncite, ci prin capacitatea de a lua decizii sănătoase. Acesta nu este despre cât sacrificăm, ci despre echilibru, despre empatie, despre sustenabilitate, despre egalitatea de șanse.
Pentru că în cele din urmă, un om care își respectă familia, timpul personal și limitele proprii este, de fapt, mai demn de încredere. Deoarece, cine își păstrează busola morală în viața personală, o va păstra și în rolul de conducere.
Loialitatea în Leadership, binecuvântarea sau blestem?
Și totuși, ne întrebăm prea rar ce anume validăm atunci când promovăm pe cineva. Ne lăsăm adesea impresionați de disponibilitate, de anduranță, de cei care sunt „oricând acolo”. Dar uităm să ne întrebăm ce lasă în urmă, în fiecare zi, acești oameni pentru a fi mereu prezenți în față.
Pentru unii, renunțarea la viața personală pare o dovadă de curaj. Pentru alții, o strategie de avansare. Însă, pentru mulți din jurul lor, aceasta devine o capcană: pentru că odată ce standardul este impus, el devine așteptare, apoi obligație, apoi normă.
Iar într-un astfel de context, femeile sunt adesea primele care simt presiunea de a alege: între familie și carieră, între empatie și eficiență, între autenticitate și adaptare. Nu pentru că nu pot face față, ci pentru că sistemul a fost construit în absența lor. Și, în loc să le permită să aducă o perspectivă diferită, le cere să se conformeze aceleiași logici care a generat dezechilibrul.
Dar adevărata schimbare nu începe cu politici de diversitate sau campanii de employer branding. Ci începe cu întrebarea incomodă: pe cine alegem să recompensăm și ce fel de comportamente transformăm în merit?
Pentru că, în final, leadership-ul autentic nu înseamnă doar să ții frâiele unei echipe, ci să știi când să le dai drumul. Nu înseamnă să îți sacrifici tot ce e omenesc pentru un titlu sau o funcție, ci să protejezi acel ceva din tine care te face un lider demn de urmat.
Iar dacă vrem cu adevărat să construim un alt fel de cultură, poate că nu e suficient să muncim mai mult, ci să începem, cu luciditate, să muncim altfel.
Citește și: https://www.mindsetup.ro/empatia-in-leadership-2/
Cumpără cărțile: https://carturesti.ro/autor/antoniu_sintimbrean
